Anka Máté

Psiholog clinician & educațional

Blog.

Ești prieten cu emoțiile tale și ale copilului tău adolescent?

Știu că izbucnirile, nervii, emoțiile necontrolate ale adolescenților dau bătăi de cap multor părinți,  așa că astăzi vreau să îți vorbesc despre emoții și să îți reamintesc că acestea pot deveni prietenul și aliatul nostru.

Mai jos vei găsi un link către un video pe youtube pe această temă,  pe care l-am pregătit cu prietena și colega mea – Psiholog Anca Pavel

Fii atentă la tine acum preț de câteva clipe și răspunde-ți sincer la aceste trei întrebări:

  • Tu ești prieten cu emoțiile tale?

Respiră o dată profund………

  • Tu ești prieten cu emoțiile copilului tău?

Respiră profund din nou…….

  • Copilul tău s-a împrietenit cu emoțiile sale?

Este important să îți dea seama de ceea ce trăiești, ce simți.
Nu îmi place să înșir pe hârtie, adică pe tastatură, teorii și explicații academice fără aplicație asupra vieții noastre reale, nu o să scriu în acest articol un tratat despre emoții, dar vreau să te ajut să conștientizezi câteva aspecte fundamentale care vă influențează viața și starea de bine, atât a ta cât și a copilului tău.

Dacă ai  răspuns la cele trei întrebări, probabil ai realizat că apare tendința de a spune că suntem prieteni cu emoțiile în acele momente plăcute, de fericire, când ne este bine sau am avut un success și ne este mai greu să spunem că suntem prieteni cu emoțiile noastre dacă ne vin în minte momente de criză, teamă, șoc, dezamăgire, furie sau neputință.

La fel este și în cazul copiilor noștri- totul e ok dacă sunt zâmbitori, vorbăreți, prietenoși și mulțumiți, dar se schimbă toată atmosfera dacă e supărat, nemulțumit sau enervat.
Parcă ar fi  emoții care ne încarcă cu vitalitate, ne ajută să avem o stare de bine, și altele care sunt opuse – rele, negative, neplăcute, și ne dau viața peste cap.
În realitate emoțiile sunt toate “bune”, nu există emoții pozitive și altele negative.

Absolut toate emoțiile noastre sunt super importante! Indiferent că avem 5 ani, 16 ani sau 45.

Emoțiile:

  • ne oferă indicii esențiale despre starea noastră interioară, despre ce ne face bine într-o situație și ce nu ne face bine;
  • ne indică când ne simțim în siguranță și când nu;
  • sunt indicator al nivelului de încredere în sine, al stimei și iubirii de sine; 
  • sunt liant și catalizator pentru relațiile noastre de orice natură.

De mici însă, am primit adesea mesaje limitative precum:

  • “lacrimile sunt pentru proști/ fraieri”
  • “Băieții/bărbații nu plâng”
  • “nu mai fi trist”
  • “Oprește-te din plâns că nu mai vorbesc cu tine”
  • “Fetele sunt niște plângacioase”

ți sunt cunoscute? Probabil că da.
Sunt sigură că în majoritatea cazurilor nu a fost o intenție diabolică a părinților sau bunicilor tăi, ci a fost o atitudine generală, transmisă în societate, școală, educație.
După zeci de ani în care bunicii, părinții noștri au trebuit să supraviețuiască și  să treacă prin momente dificile sau traumatice, nu e de mirare că viața emoțională, identificarea și conștientizarea emoțiilor nu a fost nicicând o prioritate.
Nu au fost de fapt învățați că există așa ceva.
Să revenim la momentul prezent.
Noi, părinții din ziua de azi, am crescut cu acele mesaje care au dat naștere unor credințe adânc înfipte în conștientul nostru.
Așa că, ajungem în situația în care deși citim cărți și articole de dezvoltare personală, avem discuții sau dezbateri aprinse cu prietenele, înțelegem lucrurile la nivel rațional, totuși în profunzime, încă ne este greu să fim “prieteni” cu emoțiile noastre.
În această situație, urmarea firească este că ne e greu să acceptăm emoțiile copiilor noștri. Nu știm ce să facem cu țipetele lor, cu urlete, cu plânsul terminat în suspine, cu tristețea și frica lor.
Cel mai important este să înțelegem în ce punct ne aflăm. Să recunoaștem emoțiile noastre și ale copiilor și să ne educăm. Emoțiile sunt toate importante, și toate joacă un rol în viața noastră.Iar acelea mai greu de “dus”- furia, anxietatea, tristețea, deprimarea- au nevoie să fie văzute, recunoscute că există, și să li se permită manifestarea.
Acesta este un aspect fundamental deoarece  în mod eronat mulți oameni cred că o emoție ascunsă, nerostită, ignorată va dispărea.
Nimic mai fals!

Emoția neexprimata și ignorată va rămâne în profunzimile tale psihice, precum un șoricel ascuns care roade nevăzut tot ce e pe dedesubt.Emoția aceea va genera din interior, pe nesimțite, neîncredere, teamă, furie, lipsa de încredere în sine sau în ceilalți oameni, adică își va pune amprenta pe multe aspecte și momente din viața ta.
Emoțiile  oricum se vor manifesta, dar dacă le ascunzi de multe ori va fi într-un mod foarte nesănătos sau toxic pentru tine și relațiile tale.
Ce e de făcut?
Conștientizarea lucrurilor pe care ți le-am menționat deja. Educarea emoțională.
Împrietenirea începe cu a vedea emoțiile tale și pe ale copiilor. Apoi ascultare, prezența caldă și blândă.
Respirații profunde – ai observat că de fiecare dată când te enervezi sau te sperii, mușchii pieptului se contracta și parcă îți ții respirația, fără să îți dai seama?
Dacă faci un antrenament cu tine și respiri profund de câteva ori, impactul acelei emoții deja va scădea.
E  important să facem noi acești pași, ca să putem fi ghizi pentru copiii noștri. Să le vorbim despre emoții, să le numim, să le ascultăm.
Să le spunem copiilor din nou și din nou că îi iubim, indiferent de ce simt sau gândesc ei în acel moment.
Astfel vor căpăta încredere și se vor simți acceptați, și nu le va mai fi frică să îți arate ce se întâmplă cu ei.
Vrem ca adolescenții noștri să aibă încredere în noi, să poată comunica cu noi – știu că acesta este un subiect fierbinte pentru mulți părinți.
Apropierea și înțelegerea emoțiilor lor este un pas esențial.
Putem să le sugerăm cum să își exprime emoțiile în mod sănătos:

  • o pot face prin dans, prin mișcare sau alergare/ sport,
  • prin scris în jurnal (atenție, nu pe care să îl citești tu pe furiș),
  • prin țipete de eliberare sau plâns,
  • prin discuții cu un părinte/prieten/consilier.

Am lucrat cu adolescenți care se simțeau așa de controlați de părinți încât îmi spuneau cum își încordează fălcile și pumnii și ar vrea să urle sau să țipe dar nu pot – că ar fi fost pedepsiți de părinți.


Discutam cu părinții și le spuneam cum energia aceea e ca o otravă în interiorul copilului, are nevoie să țipe în pernă, să țipe la duș, sau în pădure sau undeva unde se simte în siguranță – nu, nu o ia razna, ci se eliberează de un val de emoții și apoi se liniștește.


Cred că și tu ca părinte simți uneori că îți vine să urli. Asta nu e doar o “expresie din popor”, ci e o tendința firească a corpului de a se elibera de ceva.
Important este să știm că recunoașterea, acceptarea și lucrul cu emoțiile noastre ne îmbogățește enorm viața și relațiile.

Atunci putem avea un contact autentic cu noi înșine, atunci putem lua deciziile potrivite pentru noi, putem începe sau termina relații după cum avem nevoie, avem încredere în noi și ne putem conștientiza și împlini potențialul de viață.


Acestea sunt ingrediente ale unei vieți trăite cu  sens , în care își fac loc și recunoștința, împlinirea personală, responsabilitatea și prețuirea pentru noi și viață – sub toate formele ei.

Share on facebook
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on twitter

Articole similare

Prin continuarea navigării pe acest site, sunteți de acord cu Politica de utilizare cookies